You’ve taught me how to break a heart.
Pentru mine
Nu sunt o iubita de imprumut.
Nu sunt o trecere pasagera prin viata cuiva. Sunt un om in carne si oase, cu vise, idei si sperante. Cu idealuri. Cu rani.
Sunt un om ca oricare altul, care tanjeste dupa o vorba buna si o mana calda. Care traieste in intuneric, dar care cauta neincetat lumina. Cauta sa simta ca traieste.
Cauta sa fie tot ce poate fi mai bun intr-un om. Cauta un om ca el, care sa-l puna mai presus de orice. De oricine.
Cred frenetic in sinceritate si tot ce imi doresc este sa fiu fericita. Candva.
Cineva mi-a spus candva ca ziua in care voi inceta sa imi mai doresc mai mult va fi ziua in care voi muri. Mi-a spus ca sunt incapabila de fericire, fiindca intotdeauna am alte aspiratii si alte aspiratii si trebuie neincetat sa imi doresc ceva, sa lupt pentru ceva si ca asta ma defineste ca om. Inertia m-ar ucide in mediocritate.
Acum doi ani am avut relatia perfecta cu Cren, the one supposed to be the very one. Am plecat intr-o secunda, fara macar sa ma uit inapoi atunci cand am intalnit prima piatra de moara in cale. Nu am stiut nici sa vorbesc cu el, nici sa il ascult. Nici sa fiu langa el.
Nici sa iert…
Paradoxal, nu? Am scris zeci de pagini despre un om numai si numai pentru ca nu mai puteam sa mai tin in mine toate sentimentele, pentru ca la primul semn ca nu e cel bun pentru mine, prima data cand m-a ranit, sa plec. Da, sa plec. Inca un razboi irosit pe nimic.
Este uimitor cum am sters din mintea mea tot: cafelele lungi de cateva ore, discutiile interminabile, cafeaua si mancarea care ma astepta in fiecare dimineata cand tot ce trebuia sa fac era sa vin, pagini si pagini scrise despre mine, melodii cantate pentru mine. Imaginea mea ca fiind perfecta in ochii cuiva, indiferent de orice, oricand.
“Nimeni nu va cunoaste vreodata mai bine ca noi ce inseamna iubirea
Pentru ca nimeni n-a pierdut-o si n-a visat-o ca noi.
Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii luminîndu-ne mîinile…
In vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine”
Pentru tine:
Si totusi dupa atata timp, atata timp in care nu a existat nimeni altcineva pentru mine, in care ai fost tot si totul, trebuie sa ma fi ranit extrem de tare ca sa plec fara sa ma uit inapoi.
Nu exista o alta cale. Nu puteam ramane. Ai sters din noi tot ce era frumos, tot ce ne tinea legati. Ai incetat samai existi ca cel pe care il iubeam. Plecarea a fost singura solutie.
Am momente in care imi doresc sa fi luptat atunci, desi atunci ma rugam in fiecare seara sa nu o faci. Am momente in care simt ca am fost doar doi copii imaturi, nepregatiti pentru ce simteau. Nefacand fata la intensitatea trairilor noastre. Dar dorindu-ne. Nu exista niciun dubiu ca ne-am iubit. Nu exista niciun dubiu ca viata mea va fi de-acum incolo legata de tine. La fel cum nu exista niciun dubiu ca ne-am pierdut.
Tot ce ne-a mai ramas, prietene, sunt doi ani traiti candva, inceputi pe niste scari la Cercul Militar. Si acel “neconditionat”. Asta e tot ce a ramas din noi.
Poate intelept ar fi fost sa ne rezolvam atunci problemele, sa reusim sa trecem peste, sa ne intelegem. Cu siguranta nu ne-am inteles. Ai avut dreptate cand spuneai ca orgoliile noastre ne vor distruge.
Mi-as fi forit sa ne gasim atunci calea unul catre celalalt, ca sa nu ajungem sa ne pierdem. Now I could never go back there. What’s done it’s done.
Te iubesc si acum, asa cum iubesti o amintire la care nu vrei sa renunti. Asa cum iti iubesti ursuletul de plus din copilarie, pentru ca te simteai bine si protejata cand il tineai in brate. Pentru ca din cand in cand il mai tii in brate numai pentru a-ti aduce aminte. Numai pentru a nu uita. Dar copil nu ai sa mai fii niciodata, it’s all make believe.
Cand am fost prinsa de vartejul nostru emotional m-am gandit “This man will either make me or break me”. Now I know that no man could do any of that.
Pentru el:
Acum am crescut. Am invatat sa imi ascund ranile si am prins curaj sa sar din nou. Salturile mele nu mai seamana cu cele din copilarie, cand saream peste munti si peste dragoni, insa am invatat ca pot sa sar in continuare peste balti si gropite in asfalt, poate candva voi putea si peste o mica prapastie, cine stie?
Am invatat ca uneori orgoliul nu este cel mai sanatos lucru din viata unui om si, desi il pretuim atat, nu face altceva decat sa ne distruga. Candva am castigat in orgoliul. Am pierdut nespus de mult. Este un pret pe care nu vreau sa il mai platesc vreodata, inca mai platesc ratele uneori.
De fiecare data cand ma simt o iubita de imprumut imi aduc aminte de el. De el pentru care am fost totul si care m-a facut sa ma simt singura persoana din lume. Si de fiecare data imi aduc aminte ca desi s-a purtat impecabil cu mine, in ommentul in care m-a ranit, am plecat.
Ranile mele sunt cicatrizate de mult, insa stiu mereu cum le-am facut si, mai important, stiu si voi stii intotdeauna ca am supravietuit. Nu te-am iertat din ignoranta. Nu te-am iertat din slabiciune. Nu te-am iertat pentru ca nu aveam ce altceva sa fac. Te-am iertat mereu pentru ca am vazut ca a nu ierta isi lasa amprenta asupra vietii unui om mai mult decat orice greseala facuta.
Pentru ca schimba viata unui om.
Incet incet te scurgi din mine si tu. Pas cu pas. Daca la inceput eram mereu deasupra liniei de plutire, atat de deasupra incat ma durea atata fericire, acum sunt mai mult sub ea, cu urcusuri fugare pe deasupra.
Nu o sa plec pentru ca nu te mai iert. O sa plec pentru ca nu mai sunt deasupra liniei. O sa plec pentru ca altfel voi uita inceputul. Voi uita cum am fost totul pentru tine candva si simplul gand de a ma pierde te innebunea. O sa plec pentru ca altfel voi uita ca te-am crezut candva mai bun ca Cren. O sa plec pentru ca altfel voi uita cum am vazut candva in tine tot, atunci cand nu credeam ca acel “tot” mai exista. Voi uita ca mi-ai redat speranta.
Uneori farmecul in iubire este tocmai aceasta capacitate de a tine minte. Iubirea nu trebuie sa moara. Trebuie pastrata. Vreau sa o pastrez, nu vreau sa uit nimic din ce a fost, pentru ca nu am fost niciodata atat de fericita pana acum. Insa, de-acum, iubirea va incepe sa moara, fiindca cumva, din nepasare sau nestiinta (or maybe we just got too full of ourselves to appreciate what we have) lucrurile se schimba.
Ar fi pacat sa ingropam un mort ciuntit cand stim ca a fost un om atat de frumos. Hai sa-l lasam sa moara frumos.
De fiecare data cand simt ca incep sa pierd langa tine, simt nevoia sa ma reapropii de el. Nu din dor sau din melancolia a ceea ce a fost. Ci pentru ca in felul asta imi aduc mereu aminte de ceva: I’ve been through hell and back, and I’m alive and I’m still a good person. Nothing could bring me down worse than that. My heart could not be broken, it’s already broken and I learned how to live with this.
He taught me how to break a heart.
Am invatat cum se face asta atata de bine, incat mi-ar lua o fractiune de secunda. Aleg sa nu. Fiindca stiu cum este sa traiesti dupa si cata forta iti trebuie sa continui sa fii cine ai fost.
Stii care este diferenta dintre noi?
You CAN’T break my heart. I CAN break yours, but I COULDN’T do it.
Thanks for the memories.
-Mia-
“Now… show me that horizon…”
