“Voi iubi doar uitari”
Esti un copil, Mia…
Esti un copil bolnav de diabet, caruia i s-a furat bomboana preferata.
Esti un copil ce sufera de inocenta si de pervertire, intr-o lume unde nu exista nuante de gri. Dar unde totul e gri.
De ce iti iubeai atat de mult independenta?
MIA
Desi eu am fost cea care s-a intors cu spatele la el si cu fata la strada care-mi arata ce lunga si nemarginita e plecarea, nu as stii sa spun cine pe cine a lasat. Eu l-am lasat pe el iar el m-a lasat sa-l las.
L-am lasat pentru ca l-am lasat sa se apropie prea mult. L-am lasat pentru ca l-am lasat sa se apropie prea mult fara sa-si merite apropierea. Fara sa se dovedeasca demn de asta. Fara sa riste. Fara sa lupte. Fara sa imi dea jos zidurile.
De ce ai surpa un zid cand nimeni nu il cutremura?
Iubesc sentimentele. Sunt indragostita de indragoasteala. De impulsivitate. De gesturi mari si lucruri mici. Sunt indragostita de indragosteala altcuiva.
Nu imi abandonez luptele interioare niciodata, dar poate, doar poate, uneori te las sa crezi ca am capitulat. Poate, doar poate, uneori ma las sa cred ca am capitulat. Uneori tot spatiul pe care mi-l pretuiesc atat devine locul gol de langa mine si uneori din pat se coboara mai usor direct la cineva in brate, decat pe o scara metalica.
Am iubit ideea. Am invatat ca desi mi-e frica, desi echilibrul meu e de nepretuit, imi este mai scump zbuciumul de care fug. Spre care fug. In care fug. Din care fug…
Nu o sa stiu niciodata ce vreau. Asta e cert. Dar singura certitudine de care sunt capabila este ca stiu ceea ce nu vreau. Si nu vreau pe cineva care accepta ca nu stiu ce vreau. Poate vreau un contrast. Poate vreau o asumare. Poate vreau hotarare, determinare, dorinta, cu ochii inchisi si cu un picior in vid. Poate ca vreau pe cineva care considera ca merita sa treaca peste nehotararea mea.Pentru ca poate, doar poate…pentru o fractiune de secunda am considerat ca merita sa trec de nehotararea mea si am vrut sa il vad pe omul acela capabil sa spuna tot ce nu indraznesc sa vreau sa aud.
Si l-am gasit. In toata lumea asta, si nici macar atat de larga, ci in cei 15 metri din jurul meu unde imi pastrez toti oamenii, exista omul care sa spuna tot ce aveam nevoie sa aud. Dar nu cel de la care am vrut sa o aud.
Cred ca mi se facuse pofta de dragoste, de intens. Aproape ca uitasem ce gust bun are si cat de tentanta e. Ca o betie de gin. Cu cat te simti mai bine, cu atat a2a zi e mai crunta si iti promiti ca vei schimba licoarea, de fiecare data. Iar data viitoare cand te intalnesti cu cheful, iti aduci aminte cat de bine te-ai distrat, cat de mult ti-a placut… te sfiesti un pic… dar in final ajungi la acelasi “fuck it! imi asum tot ce va fi maine, it feels so good”. Nu am fost niciodata omul care sa isi impuna limite prea mult, mereu m-am lasat sa alunec atunci cand cineva parea sa-mi ofere stabilitatea necesara incat sa am incredere. Imi era pofta de intens.
“Voi iubi doar uitari.”
