You’ve taught me how to break a heart.
Pentru mine
Nu sunt o iubita de imprumut.
Nu sunt o trecere pasagera prin viata cuiva. Sunt un om in carne si oase, cu vise, idei si sperante. Cu idealuri. Cu rani.
Sunt un om ca oricare altul, care tanjeste dupa o vorba buna si o mana calda. Care traieste in intuneric, dar care cauta neincetat lumina. Cauta sa simta ca traieste.
Cauta sa fie tot ce poate fi mai bun intr-un om. Cauta un om ca el, care sa-l puna mai presus de orice. De oricine.
Cred frenetic in sinceritate si tot ce imi doresc este sa fiu fericita. Candva.
Cineva mi-a spus candva ca ziua in care voi inceta sa imi mai doresc mai mult va fi ziua in care voi muri. Mi-a spus ca sunt incapabila de fericire, fiindca intotdeauna am alte aspiratii si alte aspiratii si trebuie neincetat sa imi doresc ceva, sa lupt pentru ceva si ca asta ma defineste ca om. Inertia m-ar ucide in mediocritate.
Acum doi ani am avut relatia perfecta cu Cren, the one supposed to be the very one. Am plecat intr-o secunda, fara macar sa ma uit inapoi atunci cand am intalnit prima piatra de moara in cale. Nu am stiut nici sa vorbesc cu el, nici sa il ascult. Nici sa fiu langa el.
Nici sa iert…
Paradoxal, nu? Am scris zeci de pagini despre un om numai si numai pentru ca nu mai puteam sa mai tin in mine toate sentimentele, pentru ca la primul semn ca nu e cel bun pentru mine, prima data cand m-a ranit, sa plec. Da, sa plec. Inca un razboi irosit pe nimic.
Este uimitor cum am sters din mintea mea tot: cafelele lungi de cateva ore, discutiile interminabile, cafeaua si mancarea care ma astepta in fiecare dimineata cand tot ce trebuia sa fac era sa vin, pagini si pagini scrise despre mine, melodii cantate pentru mine. Imaginea mea ca fiind perfecta in ochii cuiva, indiferent de orice, oricand.
“Nimeni nu va cunoaste vreodata mai bine ca noi ce inseamna iubirea
Pentru ca nimeni n-a pierdut-o si n-a visat-o ca noi.
Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii luminîndu-ne mîinile…
In vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine”
Pentru tine:
Si totusi dupa atata timp, atata timp in care nu a existat nimeni altcineva pentru mine, in care ai fost tot si totul, trebuie sa ma fi ranit extrem de tare ca sa plec fara sa ma uit inapoi.
Nu exista o alta cale. Nu puteam ramane. Ai sters din noi tot ce era frumos, tot ce ne tinea legati. Ai incetat samai existi ca cel pe care il iubeam. Plecarea a fost singura solutie.
Am momente in care imi doresc sa fi luptat atunci, desi atunci ma rugam in fiecare seara sa nu o faci. Am momente in care simt ca am fost doar doi copii imaturi, nepregatiti pentru ce simteau. Nefacand fata la intensitatea trairilor noastre. Dar dorindu-ne. Nu exista niciun dubiu ca ne-am iubit. Nu exista niciun dubiu ca viata mea va fi de-acum incolo legata de tine. La fel cum nu exista niciun dubiu ca ne-am pierdut.
Tot ce ne-a mai ramas, prietene, sunt doi ani traiti candva, inceputi pe niste scari la Cercul Militar. Si acel “neconditionat”. Asta e tot ce a ramas din noi.
Poate intelept ar fi fost sa ne rezolvam atunci problemele, sa reusim sa trecem peste, sa ne intelegem. Cu siguranta nu ne-am inteles. Ai avut dreptate cand spuneai ca orgoliile noastre ne vor distruge.
Mi-as fi forit sa ne gasim atunci calea unul catre celalalt, ca sa nu ajungem sa ne pierdem. Now I could never go back there. What’s done it’s done.
Te iubesc si acum, asa cum iubesti o amintire la care nu vrei sa renunti. Asa cum iti iubesti ursuletul de plus din copilarie, pentru ca te simteai bine si protejata cand il tineai in brate. Pentru ca din cand in cand il mai tii in brate numai pentru a-ti aduce aminte. Numai pentru a nu uita. Dar copil nu ai sa mai fii niciodata, it’s all make believe.
Cand am fost prinsa de vartejul nostru emotional m-am gandit “This man will either make me or break me”. Now I know that no man could do any of that.
Pentru el:
Acum am crescut. Am invatat sa imi ascund ranile si am prins curaj sa sar din nou. Salturile mele nu mai seamana cu cele din copilarie, cand saream peste munti si peste dragoni, insa am invatat ca pot sa sar in continuare peste balti si gropite in asfalt, poate candva voi putea si peste o mica prapastie, cine stie?
Am invatat ca uneori orgoliul nu este cel mai sanatos lucru din viata unui om si, desi il pretuim atat, nu face altceva decat sa ne distruga. Candva am castigat in orgoliul. Am pierdut nespus de mult. Este un pret pe care nu vreau sa il mai platesc vreodata, inca mai platesc ratele uneori.
De fiecare data cand ma simt o iubita de imprumut imi aduc aminte de el. De el pentru care am fost totul si care m-a facut sa ma simt singura persoana din lume. Si de fiecare data imi aduc aminte ca desi s-a purtat impecabil cu mine, in ommentul in care m-a ranit, am plecat.
Ranile mele sunt cicatrizate de mult, insa stiu mereu cum le-am facut si, mai important, stiu si voi stii intotdeauna ca am supravietuit. Nu te-am iertat din ignoranta. Nu te-am iertat din slabiciune. Nu te-am iertat pentru ca nu aveam ce altceva sa fac. Te-am iertat mereu pentru ca am vazut ca a nu ierta isi lasa amprenta asupra vietii unui om mai mult decat orice greseala facuta.
Pentru ca schimba viata unui om.
Incet incet te scurgi din mine si tu. Pas cu pas. Daca la inceput eram mereu deasupra liniei de plutire, atat de deasupra incat ma durea atata fericire, acum sunt mai mult sub ea, cu urcusuri fugare pe deasupra.
Nu o sa plec pentru ca nu te mai iert. O sa plec pentru ca nu mai sunt deasupra liniei. O sa plec pentru ca altfel voi uita inceputul. Voi uita cum am fost totul pentru tine candva si simplul gand de a ma pierde te innebunea. O sa plec pentru ca altfel voi uita ca te-am crezut candva mai bun ca Cren. O sa plec pentru ca altfel voi uita cum am vazut candva in tine tot, atunci cand nu credeam ca acel “tot” mai exista. Voi uita ca mi-ai redat speranta.
Uneori farmecul in iubire este tocmai aceasta capacitate de a tine minte. Iubirea nu trebuie sa moara. Trebuie pastrata. Vreau sa o pastrez, nu vreau sa uit nimic din ce a fost, pentru ca nu am fost niciodata atat de fericita pana acum. Insa, de-acum, iubirea va incepe sa moara, fiindca cumva, din nepasare sau nestiinta (or maybe we just got too full of ourselves to appreciate what we have) lucrurile se schimba.
Ar fi pacat sa ingropam un mort ciuntit cand stim ca a fost un om atat de frumos. Hai sa-l lasam sa moara frumos.
De fiecare data cand simt ca incep sa pierd langa tine, simt nevoia sa ma reapropii de el. Nu din dor sau din melancolia a ceea ce a fost. Ci pentru ca in felul asta imi aduc mereu aminte de ceva: I’ve been through hell and back, and I’m alive and I’m still a good person. Nothing could bring me down worse than that. My heart could not be broken, it’s already broken and I learned how to live with this.
He taught me how to break a heart.
Am invatat cum se face asta atata de bine, incat mi-ar lua o fractiune de secunda. Aleg sa nu. Fiindca stiu cum este sa traiesti dupa si cata forta iti trebuie sa continui sa fii cine ai fost.
Stii care este diferenta dintre noi?
You CAN’T break my heart. I CAN break yours, but I COULDN’T do it.
Thanks for the memories.
-Mia-
“Now… show me that horizon…”
Trairi de contrabanda 2011
Sa fie vorba de un nou inceput sau poate ma zbat din nou in acelasi sfarsit?
Am vrut sa pot. Si am vrut sa pot cu el. Pentru ca e atat de copil si miroase a incocenta. Pentru ca miroase frumos si tentant. Pentru ca ne tineam de mana.
Mi se pare ca a incept atat de frumos, ca un joc, ca o iarba ce creste proaspata desi e iarna afara, facandu-ma sa uit iarna de afara. Ne tineam de mana. Atat. Inocent. Un acord mut si mutual ca prin asta se defineste ce e intre noi. Prin doua maini.
Am senzatia ca am sarit atatea etape, ca am pierdut atata inocenta. Ca m-am renegat si ca m-am improscat cu noroi. Ca mi-am jigarit sufletul cu trairi de contrabanda. Am vrut sa trisez dragostea. Am vrut sa sar etape si am vrut sa simt ca apartin de cineva. Am vrut sa ma vad independenta si am vrut sa ma grabesc sa fiu sanatoasa. Sa traiesc sanatos. Sa iubesc sanatos. Sa iubesc.
Si uite-ma dorindu-mi sa fug, bolnava de plecare…
Am senzatia ca nu mai exista nimic inocent in lume, ca nu mai exista inceputuri. Ca nu mai exista naivitatea aia pe care o ai numai langa el, cand i-ai crede orice si i-ai da orice si i-ai ierta orice.
Suntem impreuna de 3 luni de zile. Dupa 2 i-am spus ca il iubesc. Si mi s-a parut prea devreme. In conditiile in care am spus-o si dupa 2 si dupa 3 saptamani. Si a fost exact la timp. Normal ca este prea devreme cand el nu m`a castigat niciodata. Cand nu m-a cucerit si nu m-a sedus si nu a luptat si nu mi-a invins temerile. Nu m-a castigat niciodata. Nu a fost my knight in shiny armour, cel care risca tot si toate si care ar face orice pentru mine.
“Voi iubi doar uitari”
Esti un copil, Mia…
Esti un copil bolnav de diabet, caruia i s-a furat bomboana preferata.
Esti un copil ce sufera de inocenta si de pervertire, intr-o lume unde nu exista nuante de gri. Dar unde totul e gri.
De ce iti iubeai atat de mult independenta?
MIA
Desi eu am fost cea care s-a intors cu spatele la el si cu fata la strada care-mi arata ce lunga si nemarginita e plecarea, nu as stii sa spun cine pe cine a lasat. Eu l-am lasat pe el iar el m-a lasat sa-l las.
L-am lasat pentru ca l-am lasat sa se apropie prea mult. L-am lasat pentru ca l-am lasat sa se apropie prea mult fara sa-si merite apropierea. Fara sa se dovedeasca demn de asta. Fara sa riste. Fara sa lupte. Fara sa imi dea jos zidurile.
De ce ai surpa un zid cand nimeni nu il cutremura?
Iubesc sentimentele. Sunt indragostita de indragoasteala. De impulsivitate. De gesturi mari si lucruri mici. Sunt indragostita de indragosteala altcuiva.
Nu imi abandonez luptele interioare niciodata, dar poate, doar poate, uneori te las sa crezi ca am capitulat. Poate, doar poate, uneori ma las sa cred ca am capitulat. Uneori tot spatiul pe care mi-l pretuiesc atat devine locul gol de langa mine si uneori din pat se coboara mai usor direct la cineva in brate, decat pe o scara metalica.
Am iubit ideea. Am invatat ca desi mi-e frica, desi echilibrul meu e de nepretuit, imi este mai scump zbuciumul de care fug. Spre care fug. In care fug. Din care fug…
Nu o sa stiu niciodata ce vreau. Asta e cert. Dar singura certitudine de care sunt capabila este ca stiu ceea ce nu vreau. Si nu vreau pe cineva care accepta ca nu stiu ce vreau. Poate vreau un contrast. Poate vreau o asumare. Poate vreau hotarare, determinare, dorinta, cu ochii inchisi si cu un picior in vid. Poate ca vreau pe cineva care considera ca merita sa treaca peste nehotararea mea.Pentru ca poate, doar poate…pentru o fractiune de secunda am considerat ca merita sa trec de nehotararea mea si am vrut sa il vad pe omul acela capabil sa spuna tot ce nu indraznesc sa vreau sa aud.
Si l-am gasit. In toata lumea asta, si nici macar atat de larga, ci in cei 15 metri din jurul meu unde imi pastrez toti oamenii, exista omul care sa spuna tot ce aveam nevoie sa aud. Dar nu cel de la care am vrut sa o aud.
Cred ca mi se facuse pofta de dragoste, de intens. Aproape ca uitasem ce gust bun are si cat de tentanta e. Ca o betie de gin. Cu cat te simti mai bine, cu atat a2a zi e mai crunta si iti promiti ca vei schimba licoarea, de fiecare data. Iar data viitoare cand te intalnesti cu cheful, iti aduci aminte cat de bine te-ai distrat, cat de mult ti-a placut… te sfiesti un pic… dar in final ajungi la acelasi “fuck it! imi asum tot ce va fi maine, it feels so good”. Nu am fost niciodata omul care sa isi impuna limite prea mult, mereu m-am lasat sa alunec atunci cand cineva parea sa-mi ofere stabilitatea necesara incat sa am incredere. Imi era pofta de intens.
“Voi iubi doar uitari.”
“Caci orice cântec are un sfârsit. Oricât ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa când ea e acoperita de tacere. Când tacerea e mai puternica decât muzica.”
“Imi pasa. Iar. Credeam ca am trecut peste asta, dar e tot aici si tot imi pasa. Trebuie sa ne vedem astazi si a ramas ca voribm cand se trezeste. Nu a facut-o. Stiu de ce nu a facut-o si stiu si de ce nu o va face. L-am facut sa se simta nesigur aseara. Intram iar in acelasi joc de regulile caruia am fost sfarsita, joc de care am obosit. Nu-l mai pot juca. Ma afecteaza din nou si din nou si din nou totul. Imi e frica efectiv de nesunare, frica la modul obsesiv, la modul de gol in stomac, de neputut manca fiindca o senzatie de voma imi intoarce stomacul pe dos de fiecare data cand incerc sa fac altceva in afara sa ma gandesc la asta. Poate ar trebui sa joc altfel de data asta. Poate ar trebui sa tac si sa astept. As fi putut face asta in mod normal, acum cateva zile. Chiar si dupa ce am vorbit as fi putut face-o. Acum m-a prins din nou, sunt iar captiva (cu pene moi si ochii dusi) si IAR nu mai pot renunta, iar nu mai pot pleca, iar nu ma pot opri din pasat! Ma obisnuisem sa imi pese de la distanta, de ce am ajuns iar inauntru?? De ce m-am lasat trasa intr-un loc in care stiu ca nu exista speranta, in care stiu ca nu detin controlul si din care stiu ca nu voi mai pleca decat sfasiata in alte bucatele? Si ce daca ai promis ca n-o sa mai fie asa? Si ce daca ai promis ca nu o sa ne mai jucam? Trebuia sa stiu mai bine de atat. Trebuia sa fiu mai puternica de atat. Trebuia sa fi invatat ceva din greselile mele si sa imi amintesc ca “prea naiva” este sinonim cu “langa Cre”. Acum ce ar trebui sa fac? sa renunt din nou? Sa plec iar? ce faci, pleci?…Sau sa stau iar si sa astept, sa sper ca poate e doar o coincidenta nefericita si sa iti accept senina scuza penibila pe care mi-o vei spune? Te iert daca va veni azi. Sau macar maine…”
Atunci când alergi îti folosesti picioarele. Când te îmbulzesti, îti folosesti bratele. Dar când astepti, nu îti folosesti decât puterea de a spera. Si aici e greutatea.
“Hey dude! Acum m-am trezit. Vino pe la mine, dau o bere, apoi poate mergem impreuna spre centru!”
“Te rog pe tine, umbra, sa redevii fiinta.”
Mia
“Cel mai trist lucru din lume este sa nu mai poti vibra la sunetul unei voci pentru care ti-ai fi dat viata.”
Singur si invins pe acelasi drum. Asa m-am intors de fiecare data si asa ma intorc si acum. Dar de data asta altfel. Sa fie oare altfel? Nu tot caut in tine ceva? Dar ce, cand tu nu mai esti? Este ca si cum as fi renuntat la o icoana, un obiect de cult, e ca si cum nemainchinandu-ma la tine nu mai stiu ce alta credinta sa caut.
Ma uit la tine cum stai in fata mea si razi, zambesti frumos, la fel ca atunci, dar esti numai un om. Te ascult cum spui aceleasi aberatii dar sufletul meu nu mai tresare si citesc in ele nesiguranta, nevoie de atentie, dorinta de a frapa. La fiecare replica, simti nevoia sa raspunzi ceva mai puternic, mai socant, ceva care daca nu atrage atentia, macar sa produca o impresie, macar sa raneasca. Macar sa atinga. Si acum citesc in tine tot ce nu am stiut sa vad cand te vedeam pe Tine. Acum te vad dincolo de tine. Cand stralucesc esti indiferent, pentru ca numai asa poti sa nu stralucesti. Raspunzi la insuficient pentru egoul tau cu indiferenta. Ca si cum nici n-ai vrea sa fie suficient. Ca si cum asta ai cere de fapt.
E crunt sa te vad numai un om.
“Ma bucur sa vad ca in sfarsit poti fi cu S. fara nicio retinere si ca e implinita relatia voastra” spus din senin, intr-o discutie despre fornetti. “Eu plec la munte cu gagica”. Da, cum e sa te lupti tu pentru atentie? Cum e sa scoti din senin lucruri ce te macina, cum e sa fii descoperit?
Si atunci de ce te caut? Este posibil ca toata linistea mea, impacarea mea cu mine sa vina dar odata cu ea sa nu dispari tu? Poate ca am nevoie sa te mai vad inca, sa te mai simt inca, sa trag din tine ca dintr-o tigara. Dependenta ramane mult timp dupa ce nu mai simti nicio satisfactie.
Inca mai esti o parte din mine, amintindu-mi ca eram fericita candva doar stiind ca ma ai tu, cu mult dupa ce am stiut ca eu nu te-am avut niciodata.
“Singura mea satisfactie reala sunt dezamagirile mele, asta înseamna ca am avut iluzii foarte mari.”
“Şi-ai să mă uiţi că prea departe Şi prea pentru mult timp porneşti! – Şi-am să te uit – Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.”
M-ai uitat. Era de asteptat, insa nu m-am asteptat nicio secunda ca va fi atat de repede. La fel cum nu am crezut nicio secunda ca nu se va ajunge si aici candva. Dar acum? Dar deja?
Nu ti-ai mai pus de mult mana pe piciorul meu si nu m-ai mai tinut de mult in brate cand te-ai trezit, nu ti-am mai purtat camasa seara cand m-am strecurat in pat langa tine sa ma incalzesc si nu mi-ai mai vazut fata de dimineata… Iar vocea ta a si uitat deja cum ma alinta, ochii tai au si uitat deja cum ma privesc whiskey-ul tau nu se mai simte singur iar patul tau a redevenit incapator. Vocea ta nu mai stie sa imi spuna “Te iubesc” si a uitat cum suna pana si “Mi-e dor de tine”.
Dar eu? Eu sunt aici.
Mai stii cum te priveam incruntata dimineata? Mai stii cum tineam mortis la ultima tigara inainte de culcare? Mai stii cum trebuia sa iti ating macar un deget cand mergeam seara la culcare? Mai stii cum ma trezeai in fiecare dimineata? Mai stii cum sunt?
Distanta creaza distante, dar parca prea devreme s-au creat. Ai si uitat cum imi beam ginul inconjurata de 1000 de oameni, dar cum te luam de fiecare data de mana seara la plecare, cum te luam de mana sa plecam nuai amandoi, sa ne rupem de tot si sa ne cufundam in 50 de metrii patrati, doar unul in celalalt.
Ai si uitat cum sunt a ta. Cum eram a ta.
Inchide ochii si lasa toata distanta sa curga. Las-o sa se topeasca. Sunt acolo. Sunt acolo si fumez dintr-o tigara. Sunt acolo si refuz sa ies sa ma plimb in natura. Sunt acolo, cu capul pe umarul tau. Sunt acolo, cu picioarele catarate pe scaun. Doar inchide ochii si uita sa uiti. Uita ca m-ai uitat.
Suntem bolnavi de plecare.
Este timpul de plecare. Din nou.
Ma uit la tine si ma uit la noi si dupa un an, suntem mai rau decat la inceput. Este timpul de plecare.
In dreapta`mi stau tigarile si in stanga imi sta scrumiera deja obosita. M`ai obosit. Ne`am obosit. Ne`am jucat prea mult si dupa o vreme ne`am jucat prea serios. Ne`am pariat sentimentele. Ne`am pariat pe noi. Si uite`ne, dupa 4 luni, bolnavi de plecare.
“Am sa te iert, e vechi pacatul si nu esti prima vinovata”
Am fugit mereu de sfarsit si m`ma aruncat intr`un nou inceput, doar pentru a nu fi nevoita sa infrunt ceva ce nu mai e acolo. Am inlocuit mereu. Am incercat sa Te inlocuiesc. Dar e tarziu acum. Dormi in acelasi pat cu mine, dar nu mai sunt de mult a ta si nu mai esti de si mai mult al meu. Si uite`l… sfarsitul venind dupa mai mult de 2 ani. Si uite`ma pe mine aruncandu`ma cu repeziciune in altceva, in altcineva, poate in mine de data asta.
Si totusi…cel mai rau lucru din lume e sa ramai pe loc. Poate de aia prefer sa fiu eu cea care pleaca.
Si uite`ma! Uita`te bine la mine! Uita`te atat de bine incat sa ma tii minte. De data asta am plecat cu adevarat. Am plecat cu avionul. Am plecat cu tine, dar sunt atat de departe… nu mai sunt departe in kilometrii, ci sunt departe in mile. Atat sunt de departe.
M`ai avut asa cum m`ai vrut si am sfarsit prin a te avea asa cum nu te`am vrut. Asa cum nu mai sunt. M`ai avut doar pentru tine. Dar e timpul, prietene, e timpul… e timpul de plecare…
“Un cantec trist, ce`l canta ades pescarii ce pleaca`n larg si nu se mai intorc”
Reneg ca m-am renegat de atatea ori.
= o saptamana si jumatate dupa =
Data nu mai are nicio relevanta. Poate doar timpul. Poate nici timpul. Timpul psihologic mi-a zis pana ieri ca au trecut 15 veri si ieri mi-a spus ca n-au trecut nici 15 ore. Acum am senzatia ca a trecut o viata. Ne hranim cu contraste.
Se pare ca “de azi” nu mai are nicio relevanta si ca de ieri mint. O promisiune nu mai valoreaza nimic, pentru ca nu ma pot desprinde, pentru ca tot sun, tot dau un mesaj, tot te caut, tot ma cert, tot glumesc, tot acolo sunt, tot ma consum.
“Alfa: As vrea sa vorbim despre sfarsit.
Omega: Nu pot, inca n-am uitat inceputul”
Cum sa dau verdictul final cand inca ma zbat sa inteleg inceputul?
Cum sa stiu, din toate posibilitatile, cum e mai bine, cum ma voi vindeca, cand inca nu-mi dau seama pe ce ipoteze am pornit, cum am plecat si ce mi-a alimentat nebunia?
Poate ca esti ca o boala. Poate ca boala asta are perioade de criza si perioade de acalmie. In perioada de acalmie, fie vreau sa plec si sa nu mai stiu niciodata de tine si de noi, fie imi accept vulnerabilitatea si incapacitatea de a ma desprinde si ma supun. Apoi, in perioadele de criza, caut mereu confirmarea ta, caut o impingere catre renuntare, pe care niciodata nu mi-o oferi. Ma tintuiesti acolo, prinsa de un singur deget, contempland golul in care ma aflu, stiind ca n-o sa cad in el si stiind ca mai mult de un deget n-o sa-mi tii niciodata.
As spune ca “eu azi renunt” dar astea 3 cuvinte sunt cele mai fara valoare pe care le-am scos vreodata din mine.
Dar pe masura ce-mi fundamentez ipotezele incep sa ma vindec de mine, razboiul meu cu mine tinde spre pace si tindem spre un compromis. Pentru ca de raspunsuri am nevoie si raspunsuri imi iau ca sa pot uita inceputul si sa pot vorbi despre sfarsit.
Si odata razboiul meu cu mine incheiat, ramane razboiul meu cu tine. Razboi pe care n-am cum sa-l castig, fiindca tu esti buldozerul neafectat de nimic iar eu, dupa tot ce a fost intre noi si tot ce nu a fost dupa ce a fost, casuta de carton. Si atunci incepe detasarea.
Atunci nu va mai trebui sa fug, ci doar sa nu-ti mai dau ocazia sa ma clintesti. Vei fi amuzant si atunci si vei zambi frumos, dar nu voi mai fi eu aceeasi fata de tine. Vei fi omul “ala” nu omul “asta” si atunci, in sfarsit, nu voi mai fi mintit cu ce am zis acum o saptamana jumate. Nu-mi va fi dor de tine, doar voi avea grija sa nu ma mai infectez. Nu-mi va fi frica de tine, pentru ca refuz sa fiu omul ala macinat de frica. Acalmia va stapani totul atunci cand nu vei fi de fata si, incet incet, atunci cand vei fi.
Streetlight manifesto. A moment of silence, please, for those who never get the chance
De azi nu-mi mai pasa daca esti sau nu, daca suni sau nu, daca scrii sau nu, de azi nu-mi mai pasa ca nu ma iubesti, de azi nu-mi mai pasa ca nu-ti pasa, de azi imi este egal cu zero ca esti amuzant, ca zambesti frumos, ca stii sa ma binedispui mereu, ca spuneam candva ca suntem la fel. Nu suntem la fel. Deloc la fel.
De azi nu-mi mai pasa, oricat de frumos mi-ai canta la chitara, de azi nu mai sunt prietena ta, colega ta, vecina ta, de azi nu-mi mai pasa ca te iubesc fiindca “iubirea e doar un sentiment de autosugestie”, de azi nu te mai caut cand sunt trista, de azi cafeaua ta o sa mi se para prea tare si zaharul in cubulete, prea amar.
De azi scaunul tau din bucatarie va fi prea mic si incomod iar radioul va merge prea prost, prea tare, prea neclar.
De azi, cand voi trece prin fata blocului tau voi privi drept inainte, ca si cum nu as sti pe nimeni acolo, ca si cum in tot blocul ala nu e nimeni, numai praf, geamuri si beton.
De azi nu mai conteaza cine esti sau cine vrei sa fii, unde esti sau unde vrei sa fii, ce fumezi si unde bei bere, de azi nu mai sper si nu mai caut semne in fiecare privire, fiecare cuvant, nu iti mai citesc poeziile si nu te mai caut in melodii.
De azi nu mai astept nimic, de azi nu te mai sun si nu-ti mai raspund la telefon, nu ma mai destainui si nu-ti mai dau nicio ocazie sa ma aduci in punctul asta. Sau in oricare alt punct. De azi nu-ti mai dau nici o ocazie, punct.
De azi nu mai conteaza daca esti baiat de treaba sau jackass and pussy pentru ca de azi ma pierd de tine si am decis sa ma pierd atat de mult si atat de departe incat sa nu mai pot gasi drumul inapoi niciodata, nici voit, nici nevoit, din magnet platonic te voi lua si voi incurca polii si te voi transforma in magnet cu acelais pol, ca sa nu mai pot ajunge niciodata langa tine.
Si n-o sa-mi fie dor si n-o sa-ti simt lipsa si n-o sa plang si n-o sa te vreau si n-o sa te caut si n-o sa-ti scriu.
Si daca o sa o fac va fi totuna, pentru ca de data asta in ochii tai nu se va schimba nimic, vor fi prea slabi si prea miopi si nu vei mai putea citi in mine nimic.
“I`ll do my crying in the rain”
Am fugit la 400 de km si nu mi-a fost totuna, dar de indata ce ma voi vindeca, voi sta langa tine si-mi va fi totuna, atat de totuna…mai totuna ca niciodata.
This is got to die
This is got to die
This is got to stop
This is got to lie down
With someone else on top
You can keep me pinned
It`s easyer to tease…
And she may cry like a baby
And she may drive me crazy
`cause I`m lately lonely
So why`d you have to lie?
P.S. Nu am scris pentru ca nu am vrut sa il urasc. Am vrut sa uit. Am vrut sa pot. Am vrut sa nu trebuiasca sa revin niciodata. Am vrut sa stiu ca odata ingropat, ramane ingropat si nu creste nimic din el. Am vrut numai sa fiu libera de trecut, fiindca el si prezentul nu ar fi putut coexista.
